Articol adaugat in 01 August 2007 de catre Echipa eTimisoara.
Sursa : Echipa eTimisoara

Înmormântarea Patriarhului Teoctist este un ritual funerar special, diferit nu numai de cel al mirenilor, ci şi de cel al preoţilor, iar toată rânduiala este descrisă în Panihida, carte despre slujbele de înmormântare.

Molitfelnicul, cartea care cuprinde slujbele, rânduielile şi rugăciunile realizate de preoţi în diferite ocazii (cununie, botez, spovedanie, înmormântarea) arată că Biserica Ortodoxă a stabilit patru tipuri de slujbe la înmormântare: pentru prunci, pentru mireni, pentru preoţi şi diaconi, pentru monahi şi ierarhi.

Panihida, carte dedicată slujbei de înmormântare, evocă procesiunea înmormântării unui arhiereu, cea mai înaltă treaptă a slujitorilor lui Dumnezeu. Ritualul înmormântării Patriarhului Teoctist va fi cel al monahilor. Spre deosebire de monahi, Patriarhul va fi înmormântat în sicriu.

"De se va muta către Domnul unul dintre călugări, se va muta trupul lui jos pe rogojină şi se va rândui un călugăr care va îngriji adormitul". Călugărul va şterge trupul adormitului arhiereu cu un burete în cruce la fel ca la slujba botezului: pe frunte, pe ochi, pe mâini, pe piept, pe picioare şi pe genunchi şi "nimic mai mult".

Ulterior, trupul adormitului va fi îmbrăcat cu cămaşă nouă şi apoi i se va pune rasa (n.r.haină neagră). I se va pune o curea şi apoi se va încălţa cu pantofi noi. Sub trupul adormitului va fi aşezată o mantie, "din cap până în picioare", iar călugărul va tăia "cu cuţitul" marginile mantiei, însă nu le va rupe de tot. Fâşiile vor fi folosite pentru învelirea trupului în trei cruci la cap, la piept şi la genunchi, iar cu restul fâşiilor se vor lega picioarele adormitului.

Slujba înmormântării Patriarhului, potrivit orânduielilor bisericeşti, va cuprinde citiri şi cântări care vorbesc despre viaţa monahală, despre lucrarea monahului, despre îndatoririle lui şi despre "cununa" la care el lucrează în această viaţă şi despre "cununa" pe care Dumnezeu o pregăteşte celor care îi slujesc la astfel de situaţii.

Astfel, începutul slujbei de înmormântare va fi acelaşi cu cel pentru mireni, respectiv rugăciunile începătoare, troparele adormiţilor, extenia întreită pentru adormiţi şi rugăciunea "Dumnezeul duhurilor ". După cântarea Psalmului 118, slujba se diferenţiază prin antifoanele învierii cântate pe opt glasuri. Antifoanele învierii nu se cântă la slujbele mirenilor, slujba obişnuită fiind urmată direct de canonul înmormântării.

Slujba va continua în acelaşi mod ca pentru mireni, respectiv se va citi Condacul, Icosul, Fericirile, Apostolul şi Evanghelia. Urmează sărutarea Evangheliei de pe pieptul adormitului, timp în care se vor cânta Podobii. Potrivit Panihidei, în cazul înmormântării unui arhiereu se va înconjura biserica cu sicriul adormitului. În drumul către mormânt, se vor cânta Stihirile Sfântului Ioan Damaschin. La groapă, episcopii vor arunca ţărână în semnul crucii spunând "Al Domnului este pământul şi plinirea lui" şi vor vărsa cenuşa din cădelniţă.

Arhiereul este îmbărcat la înmormântare cu următoarele veşminte: stihar, epitrahil, mânecuţe, brâu, epigonat (bederniţă), sacosul, omoforul mare, mitra, cârja şi omoforul mic.

Stihar - Veşmânt lung şi larg pe care îl poartă preoţii ortodocşi în timpul Liturghiei

Epitrahil (sau patrafir) - Cel mai important veşmânt liturgic, în formă de eşarfă ale cărei extremităţi atârnă în jos pe piept

Epigonat - Veşmânt arhieresc în formă de romb, care se leagă cu un şnur dupa gât, atârnând pe genunchiul drept.

Sacosul - Veşmânt bisericesc pe care arhiereii îl poartă peste stihar la oficierea slujbelor bisericeşti.

Omoforul Mare - Veşmânt care se poartă pe umeri şi reprezintă veşmântul "Pastorului cel Bun". Omoforul Mare se pune la începutul Liturghiei până la Apostol, când se scoate şi se înlocuieşte cu Omoforul Mic cu care se rămâne tot restul slujbei.

România este singura ţară ortodoxă în care Patriarhul bisericii este într-o ţinută complet albă. Croiala veşmântului arată apartenenţa la ortodoxie, iar culoarea acestuia, latura latinităţii poporului român.

Istoria veşimitelor albe a pornit de la primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în noiembrie 1925, patriarhul Miron, care a primit din partea mitropolitului Dionisie al Varşoviei o camilafcă albă. Camilafca este pânza purtată de monahi peste potcap (n.r. acoperamânt al capului, purtat de preoţii şi călugării ortodocşi) în anumite ocazii.

Camilafca albă era un semn al bisericilor autocefale după patriarhatele istorice - Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim.