Articol adaugat in 03 August 2007 de catre Echipa eTimisoara.
Sursa : Echipa eTimisoara

Patriarhul Teoctist a fost unul dintre cei mai longevivi Întâi Stătători ai comunităţii ortodoxe, distingându-se atât ca vârstă, cât şi ca durată a mandatului său - numai doi dintre liderii ortodocşi sunt mai bătrâni ca el şi numai trei conduc destinele bisericilor lor de mai mult de 21 de ani.

Biserica ortodoxă este o familie de biserici "autocefale" (care se guvernează singure), având Patriarhia Ecumenică (universală) a Constantinopolului drept deţinătoare a titlului sau primatului onorific de "primus inter pares" ("primul între egali"). Biserica ortodoxă nu este o organizaţie centralizată condusă de un Pontif. Unitatea Bisericii se manifestă mai degrabă prin credinţa comună şi comuniunea de rit, dar numai Hristos însuşi este adevăratul conducător al Bisericii.

Numărul bisericilor autocefale a variat de-a lungul istoriei. În prezent există Biserica Constantinopolului (la Istanbul), Biserica Alexandriei (Egipt), Biserica Antiohiei (Damasc, Siria) şi Bisericile Ierusalimului, Rusiei, Serbiei, României, Bulgariei, Georgiei, Ciprului, Greciei, Poloniei, Albaniei, ţinuturilor Cehiei şi Slovacia, Americilor.

Există şi o serie de biserici "autonome" (care păstrează o anumită dependenţă canonică de o Biserică-mamă) în Sinai, Creta, Finlanda, Japonia, China şi Ucraina.

În plus, există o impresionantă diaspora ortodoxă răspândită pretutindeni în lume şi care este împărţită administrativ între diferite jurisdicţii (depinzând de mai sus menţionatele biserici autocefale).

Primele nouă biserici autocefale sunt conduse de patriarhi, celelalte de arhiepiscopi sau mitropoliţi. Aceste titulaturi sunt strict onorifice, pentru că toţi episcopii sunt perfect egali în puterile pe care le conferă Sfântul Duh.

Există însă un consens că Patriarhiei Constantinopolului i se cuvine un loc de onoare, recunoscut de vechile canoane, pentru că este capitala fostului Imperiu Bizantin, astfel încât rămâne un simbol şi un instrument al cooperării şi unităţii Bisericii. Astfel, conferinţele moderne panortodoxe sunt convocate de Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului. Câteva dintre bisericile autocefale sunt de facto biserici naţionale, de departe cea mai mare fiind Biserica Rusă. Totuşi, nu criteriul naţionalităţii, ci mai degrabă principiul teritorialităţii este cel care reglementează organizarea în Biserica ortodoxă.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, arhiepiscop al Constantinopolului şi Noii Rome, este cel de-al 270-lea succesor la conducerea bisericii locale creştine fondate de Sfântul Andrei în urmă cu 2000 de ani. Bartolomeu este, din 2 noiembrie 1991, "primus inter pares" în rândul comunităţii Bisericii ortodoxe de Răsărit, fiind liderul spiritual al celor 300 de milioane de creştini ortodocşi din întreaga lume - a doua comunitate creştină ca număr, după catolici.

Bartolomeu, pe numele său laic Dimitrios Arhondonis, s-a născut la 29 februarie 1940 în satul Aghios Theodoros (Zeytinli koyu în limba turcă) din insula Imvros (Gökçeada), în Turcia. Este cetăţean turc, dar aparţine micii comunităţi elene din această ţară. A făcut liceul la Istanbul şi apoi a absolvit, în 1961, cu cele mai mari merite, Şcoala Teologică de la Halki, fiind imediat numit diacon sub numele de Bartolomeu.

Bartolomeu a făcut serviciul militar în armata Turciei ca ofiţer de rezervă între 1961 şi 1963. Apoi, până ân 1968, şi-a desăvârşit studiile la Roma, Elveţia şi Germania. În anul 1969 a fost hirotonit preot. În 1973 a devenit episcop titular de Philadelphia (Asia Mică). A fost şeful de cabinet al Patriarhului Dimitrios I, predecesorul său. Vorbeşte greaca modernă, turca, italiana, germana, franceză şi engleza, dar şi greaca veche şi latina.

Ca Patriarh Ecumenic a fost foarte activ pe plan internaţional. Una dintre principalele sale preocupări a fost să reconsolideze, după căderea regimului comunist, în 1990, Bisericile ortodoxe în Europa de Est. În acest scop, a încercat să strângă legăturile cu diferitele biserici şi patriarhii naţionale ale comunităţii. A continuat dialogul de reconciliere cu Biserica Romano-Catolică început de predecesorii săi şi a iniţiat dialogul cu alte credinţe, inclusiv cu secte creştine, cu musulmanii şi evreii.

Poate cel mai puţin obişnuit rol al său a fost acela de proeminent militant ecologist, a acordat sprijinul Patriarhiei pentru diferite cauze internaţionale privitoare la mediu, atrăgându-şi denumirea de "Patriarhul Verde".

În timpul vizitei sale în Turcia, din noiembrie 2006, Papa Benedict al VI-lea a venit la Istanbul la invitaţia Patriarhului ecumenic Bartolomeu I. Papa a participat la slujba de Sfântul Andrei, apostolul care patronează Biserica Constantinopolului. A fost cea de-a treia vizită oficială la Patriarhia Ecumenică efectuată de un papă (primul fiind Papa Paul al VI-lea în 1967, iar al doilea Papa Ioan Paul al II-lea, în 1979).

Bartolomeu I nu a ezitat să critice politica Turciei, care, sub presiunea elementelor naţionaliste, a închis seminarul din Halki în 1971 . Într-un interviu publicat la 19 noiembrie 2006 în cotidianul Sabah, Bartolomeu I s-a referit la libertatea religioasă şi la închiderea seminarului spunând: "Ca cetăţeni turci, plătim taxe. Servim în armată. Votăm. Ca cetăţeni facem orice. Vrem aceleaşi drepturi. Dar aceasta nu se întâmplă...Dacă musulmanii vor să studieze teologia, au 24 de facultăţi. Noi unde vom studia?" El s-a referit şi la titlul său ecumenic, care nu este acceptat de guvernul turc. "Avem această titulatură din secolul al VI-lea...Cuvântul ecumenic nu are un conţinut politic....Acest titlu este singurul lucru asupra căruia insist. Niciodată nu voi renunţa la el", a declarat patriarhul.

Patriarhul Teodoros al II-lea al Alexandriei şi a toată Africa, pe numele său laic Nikolaos Horeftakis, născut pe insula elenă Creta, la 25 noiembrie 1954, are ca titulatură oficială Papa Ortodox de Răsărit şi Patriarhul Alexandriei şi a toată Africa (Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe din Africa şi Madagascar). A urmat Şcoala Ecleziastă Rizarios din Atena şi Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Salonic. A studiat, de asemenea, istoria artei, literatura şi filosofia la Odesa. Din 1975 până în 1985 a fost arhidiacon şi cancelar al Mitropoliei din Lambis şi Sfakion din Creta, unde a desfăşurat ample activităţi filantropice. Din 1985 până în 1990 a fost exarh patriarh în Rusia, la Odesa, în timpul Patriarhilor Nicolae al VI-lea şi Partenie.

Teodoros a înfiinţat Institutul Cultural Helenic şi Muzeul Philiki Eterea. În 1990, a fost numit episcop de Kyrene şi apoi reprezentant al Patriarhului Partenie în Atena (1990-1997). L-a însoţit întotdeauna pe Patriarhul Partenie în călătoriile prin Africa şi la multe conferinţe internaţionale teologice şi pe probleme interreligioase. În 1997 a fost numit Patriarh Vicar al Alexandriei de către Patriarhul Petros al VII-lea, iar după zece luni a fost ales mitropolit al Camerunului, ţară unde a desfăşurat o intensă activitate misionară. A construit biserici, şcoli şi spitale, ajutându-i pe mulţi africani şi pe membrii comunităţii elene. În 2002 a fost transferat la Mitropolia din Zimbabwe, unde a înfiinţat patru centre misionare la Harare, un Centru cultural helenic cu 400 de locuri, două centre misionare în Malawi, cu spital, şcoli tehnice şi grăniţe. A fondat biserici şi a contribuit la stabilirea unor comunităţi elene în Botswana şi Angola.

Imediat după moartea Patriarhului Petros şi a altor episcopi de frunte, într-un accident de elicopter în Marea Egee, Teodoros a fost ales în unanimitate, la 9 octombrie 2004, de Sinodul Tronului Alexandrin ca Papă şi Patriarh al Alexandriei şi a toată Africa. Ceremonia de învestire a avut loc în Catedrala Bunei Vestiri, la 24 octombrie 2004.

Patriarhul Ignatius al IV-lea (Hazim) al Antiohiei s-a născut în 1921 în satul Mhardey de lâmgă Hama, în Siria. Este fiul unei familii pioase de arabi ortodocşi şi de la vârstă fragedă a fost atras de biserică. Când studia la Beirut, în Liban, pentru o diplomă în literatură, a intrat în serviciul diocezei locale ortodoxe. În 1945 a plecat la Paris, unde a absolvit Institutul Teologic Ortodox Sf. Sergius. La întoarcerea în Orientul Mijlociu a fondat Seminarul teologic ortodox Balamand, în Liban, unde a fost decan timp de mulţi ani. Deşi limba sa maternă este araba, vorbeşte fluent engleza şi franceza. A fost unul dintre fondatorii Mişcării Tineretului Ortodox din Liban şi Siria, în 1942, prin intermediul căreia a ajutat la revitalizarea Patriarhiei Antiohiei. În 1970 a fost ales mitropolit de Lattakia, în Siria. În 2 iulie 1979, sub numele de Igantius al IV-lea a devenit patriarhul ortodox al Antiohiei. Ca patriarh a încercat să dea un nou dinamism Sfântului Sinod şi să numească episcopi apropiaţi de oameni şi detaşaţi de facţiunile politice.

Patriarhul Theophilos al III-lea al Ierusalimului (Ilias Giannopoulos) s-a născut în 1952 şi a fost ales ca cel de-al 141-lea cap al Bisericii ortodoxe a Ierusalimului la 22 august 2005. Fost arhiepiscop de Tabor, Theophilus a fost ales în unanimitate de Sfântul Sinod al Ierusalimului pentru a-i urma în funcţie lui Irineos I, fostul patriarh demis din post în urma implicării sale într-un scandal imobiliar. Titulatura exactă a lui Theophilus este "Patriarh al Oraşului Sfânt al Ierusalmului şi a toată Palestina, Siria, peste Râul Iordanului, Canaa Galileei şi Sfântul Sion".

Theophilos este originar din Messinia, Grecia. În 1964 a mers la Ierusalim şi a servit ca arhidiacon al patriarhului de atunci, Benedict I. Din 1992 până în 1996 a fost preot în Cana, Galileea, şi a fondat o societate denumită "Nour al Masih" ("Lumina lui Hristos"), care a răspândit credinţa creştin-ortodoxă în regiune. În 1996 a fost unul dintre primii membri ai clerului creştin care a pătruns, după secole, în societatea închisă Wahhabi Islamic din Qatar. Din 2000 până în 2003 a fost trimisul bisericii la Patriarhia Moscovei.

Criticii lui Theophilus spun că a fost favorizat de Israel datorită legăturilor sale cu oficiali americani importanţi, cum ar fi fostul director al CIA George Tenet, pe care l-ar fi întâlnit prin intermediul lobby-ului grec din SUA. Fapt remarcabil, secretarul american de stat, Condoleezza Rice, a avut o întrevedere cu Theophilos, la cererea ei, în cursul unei recente vizite în Israel. Tot Theophilus a fost cel care, pe când era Exarh al Sfântului Mormânt, i-a condus la locurile sfinte pe preşedintele rus Vladimir Putin şi pe alţi demnitari care au vizitat Pământul Sfânt.

Theophilus a studiat teologia la Universitatea din Atena şi şi-a făcut masteratul la Londra, apoi a studiat la Universitatea Ebraică din Ierusalim. În afară de greacă, limba maternă, vorbeşte engleză, arabă şi ebraică.

Preafericitul Patriarh Theophilus al III-lea a fost întronizat oficial ca Patriarh al Ierusalimului şi a toată Palestina la 22 noiembrie 2005, când delegaţii din toate bisericile ortodoxe, precum şi demnitari laici de rang înalt au asistat la ceremonie, inclusiv preşedintele Greciei şi oficiali din guvernele Iordaniei, Qatarului şi Autoritatea Palestiniană, precum şi diplomaţi şi oficiali militari.

Guvernul israelian încă nu l-a recunoscut pe Patriarhul Theophilos, susţinându-l pe predecesorul acestuia, Irineos. Potrivit presei israeliene, oficiali cu rang înalt din guvern ar fi fost implicaţi în tranzacţii imobiliare frauduloase cu Irineos şi se tem de eventualele consecinţe ale unui proces, care ar fi posibil numai în cazul recunoaşterii lui Theophilos.

Patriarhul Aleksei al II-lea este cel de-al 15-lea Patriarh al Moscovei şi lider spiritual al Bisericii ortodoxe ruse. Pe numele de laic Aleksei Mihailovici Ridiger, el s-a născut la 23 februarie 1929 la Tallinn, în Estonia, în familia unui preot. Este descendent al clanului nobiliar germanic von Rüdiger, care a adoptat ortodoxia în secolul al XVIII-lea.

Aleksei a absolvit seminarul teologic din Leningrad în 1949, a fost numit diacon în 1950, apoi preot şi ulterior a devenit călugăr. A absolvit academia teologică în 1953. La 14 august 1961 a fost ales episcop de Tallinn, iar la 23 iunie 1964 a fost promovat arhiepiscop.

La numai 39 de ani devenea mitropolit. După moartea Patriarhului Pimen I în 1990, Aleksei a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse.

În pofida vârstei sale (78 de ani), Patriarhul este foarte sănătos şi duce o viaţă pastorală activă. Are dese apariţii televizate şi întâlniri cu politicieni. Reşedinţa patriarhală este la Peredelkino, o suburbie a Moscovei, şi include o biserică restaurată, veche de 350 de ani, un muzeu şi o casă cu trei etaje. Are şi o reşedinţă de iarnă - un apartament în centrul Moscovei. Se deplasează cu o maşină blindată şi este plasat sub protecţia agenţilor federali. Fiind călugăr, patriarhul nu are voie să aibă proprietăţi, reşedinţele şi maşinile fiind în proprietatea Patriarhiei Moscovei.

Presa a relatat despre unele controverse legate de Patriarh. Astfel, potrivit unor documente scoase din Rusia de Vasili Mitrohin şi publicate în Marea Britanie, Aleksei al II-lea ar fi fost agent KGB în timpul perioadei sovietice. Potrivit lui Mitrohin, numele de cod al lui Aleksei ar fi fost Drozdov şi ar fi fost recrutat în 28 februarie 1958. Biserica Ortodoxă rusă consideră însă că documentele au fost falsificate.

Un alt aspect controversat este poziţia sa faţă de homosexualitate. Dacă public s-a opus constant afişării homosexualităţii în Rusia, în particular ar fi propus parade gay la Moscova şi Sankt Petersburg. Biserica "a sprijinit invariabil instituţia familiei şi condamnă relaţiile netradiţionale, pe care le consideră o deviere vicioasă de la natura umană dată de Dumnezeu", a scris Aleksei al II-lea.

Patriarhul Pavle al Serbiei este născut la 11 septembrie 1914, fiind în prezent cel mai bătrân dintre ceilalţi patriarhi (95 de ani). S-a născut în satul Kucianţi, care pe atunci se afla în Austro-Ungaria, iar în prezent este în Croaţia. Numele de naştere este Goiko Stoicevici. A făcut liceul la Belgrad, seminarul teologic la Sarajevo şi apoi a urmat cursurile Colegiului teologic ortodox din Belgrad. A îmbrăcat haina monahală şi în 1948 a fost numit ierodiacon. În 1957 a devenit arhimadrit şi în acelaşi an a fost ales episcop de Raşka-Prizren.

S-a implicat activ în apărarea poporului său, a scris şi a avertizat despre actualul exod al sârbilor din Kosovo, despre atacurile albanezilor asupra mânăstirilor sârbe, despre violarea călugăriţelor, terorizarea pederaştilor, vandalizarea cimitirelor sârbe şi suferinţele ortodoxiei în Kosvo. În 1989, pe când era încă episcop, Pavle a fost bătut de câţiva tineri albanezi în Kosovo. Rănile sale au necesitat aproape trei luni de spitalizare. Totuşi, în spiritul iertării creştine, a refuzat să depună plângere.

Pavle, ales patriarh la 1 decembrie 1990, este numit de unii "sfântul care merge pe jos", pentru că duce o viaţă simplă şi este de o mare modestie. Toţi episcopii Bisericii Ortodoxe Sârbe au maşină, pe care o folosesc să se deplaseze prin diocezele lor, cu excepţia lui Pavle. Întrebat de ce nu şi-a luat niciodată un automobil, el a răspuns: "Nu-mi voi cumpăra până când fiecare cămin albanez şi sârb din Kosovo şi Metodia nu va avea o maşină".

Ca Patriarh, a încercat să atenueze schisma cu Biserica Ortodoxă Sârbă Liberă, cunoscută în prezent ca Noua Mitropolie de la Graceaniţa, şi a făcut eforturi pentru a se apropia de Biserica Ortodoxă Macedoneană, considerată necanonică de Patriarhia ecumenică şi de celelalte biserici ortodoxe răsăritene. Bolnav, a fost înlocuit în funcţie pentru scurt timp în aprilie 2007, dar a revenit la conducerea Bisericii la 14 mai.

Patriarhul Maksim (născut Marin Minkov, la 29 octombrie 1914) este Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe Bulgare, având venerabila vârstă de 95 de ani. Se ştiu puţine lucrurile despre familia din care provine. A fost la şcoală în satul său natal Oreşak, iar în adolescenţă a devenit călugăr novice la Mănăstirea Troian şi a studiat teologia ortodoxă la Universitatea din Sofia. În 1960 a fost ales mitropolit de Loveci şi, în pofida atmosferei de persecuţie din timpul regimului lui Todor Jivkov, Maksim a reuşit să obţină suficient sprijin din partea conducerii politice pentru a fi ales Patriarh la 4 iulie 1971, după moartea Patriarhului Kiril. Este cel mai vechi patriarh în viaţă. Lunga sa domnie ca Patriarh nu a fost lipsită de necazuri - chiar şi după căderea comunismului, mai puţin de 1% dintre credincioşii din Bulgaria merg regulat la biserică. La începutul anilor '90, guvernul Uniunii Forţelor Democratice a încurajat o schismă în sânul Bisericii bulgare, pe motivul presupusei cooperări a lui Maksim cu fostul regim. Totuşi, Maksim a reuşit să preia controlul tuturor parohiilor şi să prevină orice ameninţări schismatice în sânul Bisericii.

Patriarhul Ilia al II-lea, în vârstă de 74 de ani, este actualul Patriarh Catolicos al întregii Georgii şi liderul spiritual al Bisericii ortodoxe georgiene. S-a născut în Vladikavkaz, în Osetia de Nord, descendent al unui influent clan georgian având legături de familie cu fosta dinastie regală Bagrationi. A absolvit seminarul şi academia teologică din Moscova şi s-a întors în Georgia în 1960, devenind preot al catedralei din Batumi. În 1967 devine episcop de Ţhumi şi Abhazeti şi a fost ridicat la rang de mitropolit în 1969. După demiterea controversatului Patriarh David al V-lea, a fost ales, la 25 decembrie 1977, Patriarhul Catolicos al Georgiei. Alături de Ignatius şi Maksim, Ilia este cel de-al treilea patriarh care conduce biserica din anii '70.

A început o serie de reforme, permiţând Bisericii Ortodoxe Georgiene, cândva oprimate de ideologia sovietică, să-şi recapete influenţa şi prestigiul până la sfârşitul anilor '80.

În ultimii ani ai Uniunii Sovietice, s-a implicat activ în viaţa socială a Georgiei. S-a alăturat oamenilor care au demostrat la Tbilisi împotriva conducerii sovietice la 9 aprilie 1989 şi a reuşit să-i convingă pe protestatari să se retragă din preajma Bisericii Kaşueti, pentru a evita vărsarea de sânge. Demonstraţia paşnică a fost dispersată de trupele sovietice, 22 de oameni au murit şi sute au fost răniţi. În timpul războiului civil din Georgia, din anii '90, Patriarhul a cerut părţilor rivale să găsească o soluţionare paşnică a crizei.

Ca patriarh, Ilia al II-lea a primit cele mai înalte distincţii de la omologii săi din Antiohia, Ierusalim, Alexandria, Rusia, Grecia, Bulgaria, România.

Arhiepiscopul Bisericii Ortodoxe a Ciprului - Noua Justiniană Hrisostomos al II-lea s-a născut la 10 aprilie 1941 în satul Tala, din Paphos. La vârsta de zece ani şi-a pierdut tatăl şi doi ani mai târziu a intrat la Mănăstirea Ayios Neophitos din Paphos, desăvârşindu-şi studiile teologice la Universitatea din Atena, în 1972.

A fost ales mitropolit de Paphos la 25 februarie 1975, participând în această calitate la multe conferinţe în Cipru şi în străinătate, ca reprezentant al Bisericii auocefale a Ciprului. A construit 60 de noi lăcaşuri de cult şi capele şi a fondat cinci muzee bizantine. A jucat un rol important în rezolvarea problemelor de administrare deficitară a arhidiocezei, salvând o importantă parte a averii ecleziaste şi promovând reforme.

A devenit arhiepiscop în octombrie 2006 în momentul în care precedentul deţinător al acestei funcţii, Hrisostomos I, a lăsat locul vacant, din cauuza sănătăţii precare.

Arhiepiscopul Atenei şi întregii Grecii, Hristodoulos (Hristos Paraskevaides), s-a născut în 1939 în Xanthi şi este prelatul Bisericii ortodoxe autocefale a Greciei din 1998. De la alegerea sa a stârnit o serie de controverse, care au culminat cu un mare scandal de corupţie în 2005.

Hristodoulos a devenit, la 59 de ani, cel mai tânăr arhiepiscop numit cap al Bisericii elene, dar şi primul cleric democratic ales în acest post de către Sfântul Sinod. Contracandiaţii săi au fost episcopul de Alexandroupolis, Anthimos, şi episcopul de Teba, Ieronimos.

Arhiepiscopul a avut un rol major în consolidarea opoziţiei publice faţă de NATO şi faţă de războiul din Kosovo din 1999 în care Grecia, membră a Alianţei Nord-Atlantice, a fost implicată, în pofida poziţiei sale non-intervenţioniste. Hristodoulos s-a împotrivit şi intenţiei guvernului elen condus de Costas Simitis de a urma directivele Uniunii Europene în acele domenii în care se ciocneau cu ceea ce arhiepiscopul consideră a fi politici tradiţionale ale Greciei.

În 2000 a izbucnit un conflict major între Biserică şi statul elen, după ce guvernul grec a vrut să dea curs unei decizii a Autorităţii pentru Protecţia Datelor eliminând rubrica "religie" din cardurile naţionale de identitate ale cetăţenilor greci. Hristodoulos s-a opus deciziei, afirmând că este parte a unui plan mai amplu de a marginaliza Biserica din viaţa publică a Greciei. Arhiepiscopul a organizat două demonstraţii la Atena şi Salonic şi a cerut organizarea unui referendum pe această temă. În 2001, Hristodoulos şi-a atras critici la nivel internaţional după ce a spus că decizia cu privire la cardurile de identitate a fost instigată de evrei.

În acelaşi an s-a aflat că, în pofida declaraţiilor sale potrivit cărora nu a ştiut nimic despre încălcarea drepturilor omului de către junta militară a Greciei în perioada 1967-1974, pentru că în acei ani era ocupat să studieze ca să devină preot, fusese prezent de fapt la ceremonia de învestire a noului regim în calitatea sa de secretar al Sfântului Sinod. În acelaşi timp, el era principalul consilier al arhiepiscopului Ieronimus, care se ştie că a sprijinit dictatura militară.

În 2001, Hristodoulos a fost de acord cu decizia guvernul de a-i permite Papei Ioan Paul al II-lea să viziteze Grecia. Cei doi s-au întâlnit în mai 2001, dar nu s-au rugat împreună. Arhiepiscopul a consimţit, de asemenea, în 2002, să fie construită o moschee în Atena, Grecia fiind singura capitală din UE unde musulmanii nu aveau un lăcaş de cult.

În 2006, arhiepiscopul şi-a exprimat nemulţumirea, într-o scrisoare trimisă ministrului educaţiei naţionale şi afacerilor religioase, faţă de decizia guvernului de centru-dreapta de a pune capăt practicii care permitea preoţilor ortodocşi greci să folosească şcolile publice în scopuri confesionale. Decizia a fost aplaudată, totuşi, de asociaţia profesorilor eleni, care a văzut în această măsură o garanţie a libertăţii de credinţă şi a respectării diferenţelor culturale şi religioase în şcoli. Prelatul a mai intrat în conflict şi cu autorii unui manual de istorie, pe care i-a acuzat că ascund rolul Bisericii în apărarea identităţii naţionale elene în timpul ocupaţiei otomane.

Hristodoulos este perceput în general ca un ultraconservator şi un naţionalist. În 2002 a condus protestele faţă de versiunea elenă a programului de televiziune Big Brother, cerându-le credincioşilor "să se roage pentru copiii" participanţi la emisiune şi să-şi închidă televizoarele.

Arhiepiscopul nu a pregetat să-i critice nici pe parlamentarii ţării şi este cunoscut pentru poziţiile sale antiglobalizare, un fenomen pe care îl percepe ca pe un "complot străin" menit să le ia oamenilor identitatea naţională. În 2004, a caracterizat globalizarea drept un "buldozer care demolează orice, în slujba celor care vor să conducă lumea fără a întâmpina rezistenţă sau obstacole", adăugând că grecii trăiesc într-un paradis comparativ cu alţi europeni, pentru că "au credinţă, construiesc biserici, urmează tradiţiile şi rezistă globalizării". În 2006, a spus că globalizarea este o "crimă împotriva umanităţii" şi un "mijloc de a americaniza viaţa întregii omeniri".

Arhiepiscopul a mai fost acuzat că alimentează stereotipiile etnice şi ideile homofobe, dar şi o diviziune istorică între cultura greacă şi cea europeană. "Când strămoşii noştri dădeau luminile civilizaţiei, ei (europenii - n.r.) locuiau în copaci", a spus Hristodoulos în 1998.

În 2003, Hristodoulos a intrat în conflict cu Patriarhul ecumenic Bartolomeu I în legătură cu autoritatea de a numi episcopi în nordul Greciei.

La începutul anului 2005, o serie de scandaluri au umbrit imaginea bisericii, după ce s-a dovedit că Hristodoulos avea legături - iniţial nerecunoscute - cu personaje din lumea interlopă.

În iunie 2007, arhiepiscopul a fost spitalizat şi diagnosticat cu adenocarcinom la colon, metastaze la ficat şi ciroză cauzată de o hepatită C cronicizată. A suferit o intervenţie chirurgicală la intestin, dar au apărut simptome ale altei boli intestinale, iar în 15 august urmează să fie transferat la un centru medical din Miami pentru a fi supus unui transplant de ficat.

Arhiepiscopul Anastasios al Tiranei şi al întregii Albanii, născut la 4 noiembrie 1929, la Pireu, în Grecia (nume laic Anastasios Giannoulatos, în albaneză Anastas Janullatos) este episcop de Tirana, Durres şi a toată Albania, Cap al Sfântului Sinod al Bisericii Orotodoxe Albaneze. În 1996 a fost ales preşedinte al Consiliului Mondial al Bisericilor. A studiat Dreptul şi Teologia la Atena. În 1992, după căderea guvernului comunist, a fost numit arhiepiscop al noii Biserici Albaneze de către patriarhul ecumenic Bartolomeu I.

Mitropolitul Herman, Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe din America (OCA), este şi arhiepiscop de Washingon şi New York, mitropolit a toată America şi al Canadei. În vârstă de 75 de ani, a fost ales mitropolit în 22 iulie 2002, înlocuindu-l pe mitropolitul Theodosius (Lazor), care s-a retras din funcţie din cauza problemelor de sănătate.

Patriarhul Teoctist s-a născut la 7 februarie 1915, în judeţul Botoşani. Pe numele real Toader Arăpaşu, el a fost al zecelea dintre cei 11 copii ai familiei. Se alătură monahilor încă de la vârsta de 13 ani, iar 7 ani mai târziu, în 1935, a primit numele Teoctist, după ce a depus voturile monahale la Mânăstirea Bistriţa-Neamţ. Teoctist a ocupat pe rând posturile de preot, ieromonah, eclesiarh, exarh al mănăstririlor, vicar administrativ şi arhimandrit în diferite lăcaşuri de cult din Moldova. În pararel a urmat cursurile facultăţilor de Teologie, pe care a absolvit-o cu Magna cum laude, iar apoi pe cele ale facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi. În 1950 a fost ales - de către Sfântul Sinod al BOR- episcop-vicar al Patriarhiei, cu titlul de Botoşăneanul. În anii următori, Teoctist şi-a continuat ascensiunea în ierarhia bisericească. El a fost pe rând Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei şi suplinitor pentru posturile de Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Transilvaniei şi de Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

La 9 noiembrie 1986, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales în demnitatea de Patriarh şi instalat în funcţie zece zile mai târziu. În 1999 a devenit membru de onoare al Academiei Române. Patriarhul Teoctist s-a distins prin efortul depus pentru susţinerea proiectelor privind reeditarea Bibliei de la Bucureşti (tipărită pentru prima dată în 1688) sau reconstruirea Catedralei Neamului. El rămâne însă în istorie ca patriarhul care l-a invitat pe Papa Ioan Paul al II-lea în România, care în 1999 a venit într-o vizită de trei zile, prima într-o ţară majoritar ortodoxă.

Preafericitul Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române a decedat, luni, în jurul orei 17.00, la vârsta de 92 de ani, la Institutul Fundeni din Bucureşti, din cauza unor complicaţii cardiace apărute după o intervenţie chirugicală efectuată la prostată. Înmormântarea Patriarhului Teoctist, ce va avea loc vineri, în Catedrala Patriarhală, va fi prima înmormântare a unui Patriarh după căderea comunismului în România, iar capii bisericii au organizat o ceremonie fastuoasă, la care au invitat prelaţi importanţi, printre care şi Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I.