Articol adaugat in 21 August 2008 de catre Echipa eTimisoara.
Sursa : TIMPOLIS

Poti trece de o suta de ori pe o strada – sau in Timisoara noastra, sau aiurea, oriunde in lume –, si intr-o zi constati ca un detaliu frapant, care nu ti-a mai sarit pana atunci in ochi, e acolo si ca astepta de multa vreme doar sa iti ridici ochii. Poate fi o planta intr-o fereastra, un brizbriz la cornisa unei cladiri sau, mai rau pentru spiritul nostru de observatie, un magazin intreg. Cam asa m-am simtit eu cand am avut nevoie de un atelier de reparatii profilat pe marochinarie, si o colega de la alta redactie mi-a spus ca e unul pe strada pe care lucreaza ea. "Imposibil, l-as fi vazut!" – am spus. Si totusi, acolo era. Drept e ca e profilat pe reparatii incaltaminte si are si un mester care se ocupa de marochinarie, dar e acolo, pe strada Episcop Augustin Pacha, fosta Rodnei, adica in chiar buricul targului.

Merg mai intai cu un fel de servieta care era putin beteaga cu fermoarul, de-abia dupa ce o iau si toate sunt ok si la locul lor si functioneaza deschid gura si spun ca ar fi interesant sa scriem un material despre povestea asta, si anume sa completam impreuna sirul meseriasilor din oras care fac ceva, bine, de multa vreme, si care, dupa inca putin, nu vor mai lucra, iar meseria aceea se va pierde odata cu ei.

Cu radacinile in Ucraina

Pe doamna din fata mea, care se strecoara in coridorasul, sau camera, sau spatiul din fata noastra, ca sa ajunga la o masina de cusut speciala o cheama Natasa Popovici. O intreb, dupa ce am pus la cale lumea marochinariei timisorene, de unde vine Natasa, numele. Aflu ca bunicii sai au venit din Ucraina si ca s-au stabilit pe undeva langa Caransebes. Parintii s-au tras la Becicherecul Mic si de acolo s-a mutat ea in Timisoara. Intelege ceva ucraineana, dar nu foarte mult. Cu toate acestea, spune ca atunci cand merge la mama, acasa, trei cuvinte spune in romana, trei in ucraineana. Nu stiu ce iese atunci cand cele doua doamne vorbesc in felul asta, la gatit, dar probabil ca se descurca. Doamna Popovici spune ca fiica ei a prins mai multa ucraineana, deci, pana la urma, limba aceasta n-a disparut din familie, la a patra generatie aici.

"Se rezolva"

La atelierul acesta de pe Pacha intri si poti sa-ti rezolvi problemele si la pantofi, si la posete. Pentru ca "Soc. Coop. Incaltamintea", asa cum scrie pe bonul lor, are trei oameni care se ocupa cu pantofaria si o "mesterita" de marochinarie. Hai sa-mi mai lamuresc o treaba, daca tot e sa scriu despre marochinarie : de unde vine cuvantul asta. Dupa o cautare pe D.E.X. aflu ca marochinul este "o piele de capra sau, rar, de oaie sau de vitel, tabacita vegetal pentru a capata lustru si finete" si ca exista si un nume pentru cel ce practica meseria legata de marochin, si anume "marochinier".

Incepe sa devina complicat totul, dar pentru doamna Popovici nu e nimic complicat. Indiferent cum ii spune meseriei ei, daca ii aduci o geanta cu un fermoar indaratnic, un portmoneu cu hibe, o poseta a carei bareta s-a rupt sau un geamantan care trebuie peticit, ti-ai gasit cel mai bun doctor. In plus, nimic nu i se pare greu. Desi nu e formulat ca tablita atarnata in atelier, principiul dupa care se calauzeste mesterita noastra este acesta : "Pentru orice se gaseste o solutie".

Trei decenii de "posetarie"

Acum 30 de ani, doamna Popovici alesese ucenicia in tot ce tinea de posete si genti. Dupa cei doi ani de invatat la locul de munca, stia tot procesul tehnologic pentru realizarea unei posete, de la partea de facut tipare si croit pana la cum trebuie realizate ultimele finisaje. A lucrat ca ucenica la un atelier de pe strada Resitei si era printre cei cinci - sase ucenici pe care i-au invatat meserie cei trei mesteri de aici. Spune ca dupa aceasta generatie a mai fost una care s-a ocupat tot cu marochinaria, care a invatat la Modex, si dupa asta, gata, nu mai stie de altii care sa se fi apucat, in mod organizat sa faca o poseta, inainte de a se apuca sa o repare. La atelierul din Resitei se lucra la cate o linie de posete, pe atunci, pe cand a inceput doamna Popovici relatia sa cu marochinaria. Se faceau serii mici, de 100 de bucati, dar asta de-abia dupa ce se facea un croi, se ajusta, se realiza o mostra si toate cele care lucrau aici erau intrebate daca le place.

A stat mai multi ani la acel atelier apoi, la vreo doi - trei ani dupa revolutie, s-a mutat la Modex impreuna cu o colega, cu ceva inainte ca atelierul de pe Resitei sa fie inchis. Aici nu se faceau reparatii, ci se lucra mult la comanda. Venea clientul, aducea material, venea cu ideea de poseta si se obtinea produsul. Mai apoi s-a mutat la o firma privata, vizavi de magazinul Bega. Dupa o vreme s-a inchis, asa ca de sapte ani este aici, pe Pacha, iar clientii vechi au gasit-o si aici, adica au urmat-o.
O poseta buna face diferenta

Vorbim despre materialele din care se confectionau mai demult posetele – tricot, tehnic, PVC, rips – spune ca acestea erau numele cu care lucra cel mai des. Si ca acum s-a schimbat. Ma gandesc ca inainte de vizita la acest atelier am deschis "Codul bunelor maniere", stiind ca un pasaj din cartulie si-ar gasi un loc firesc in acest material. Iata-l : "O poseta moale, din piele foarte buna, tine cam 10 ani si – ciudat – nici nu se demodeaza! Faceti cu inima usoara aceasta investitie. Rochiile, bluzele, fustele, tricourile pot fi si ieftine, si reusite. Pantofii, posetele, cordoanele, manusile – niciodata. Invatati unde trebuie sa faceti economii in materie de imbracaminte! Puteti sa purtati cea mai scumpa si mai eleganta toaleta, dar daca aveti o poseta urata si demodata, de plastic, veti fi catalogata ca prost imbracata".

Dar acum toate s-au schimbat, vorbim despre accesorii si doamna Popovici imi arata o punga cu ceva ce se cheama generic "inchizatori". Sunt trei bucati dintr-un material care arata a metal galbui, de fapt un auriu ieftin si tipator, marfa de la turci, dar daca asta poarta acum clientele...
Materiale diverse

Azi traim intr-un adevarat "boom" de posete si genti, daca ai timp si bani, poti sa iti faci o zestre impresionanta de asemenea accesorii, dar daca mai demult regula era ca pantofii tai si poseta pe care o adaugi la vestimentatie trebuie sa aiba un dialog, "sa se asorteze", treaba asta e de mult trecuta – spune doamna Popovici. Si azi, ca si in celelalte dati cand am intrat in acest atelier sau in alte ateliere unde se mai repara pantofi, m-am uitat la perechile puse pe rafturi, in asteptarea celor care le-au lasat acolo pentru "vindecare". Ca sa treaca mai repede minutul de asteptare pe care il aveam uneori de bifat, imi faceam o socoteala rapida, intrebandu-ma pe care dintre acele perechi de pantofi as putea sa mi-o imaginez pe picior. De multe ori, erau extrem de putine, pentru ca cele mai multe erau sau din material ieftin si prost, sau aveau un model care te facea sa te intrebi ce scoala a absolvit designerul care a gandit ciudatenia aceea.

Asa este si cu posetele, doamna Popovici spune ca rar e cand mai vin oameni cu posete sau genti din piele, pentru reparatii. Oamenii vin chiar si cu marfuri extrem de ieftine, la care reparatia e mai scumpa decat geanta. Dar s-au obisnuit cu obiectul, cumparat dintr-un loc unde produsele sunt aproape unifolosibile, si vor sa fie reparat. Atunci mesterita gaseste ceva, o idee, o improvizatie, si rezolva. Nimic nu e greu, nimic nu e imposibil – munceste cu placere.

Vorbim despre diferenta dintre cel care stie de la inceput si pana la sfarsit din ce este compusa o poseta, care este povestea nasterii ei. Altfel repara si doamna Popovici posetele, avand experienta pe care o are. Daca ceva din interiorul unei posete e stricat, omul poate nici nu stie care e buba, dar mesterita stie ca e un carton acolo, de sustinere, care acum e mototolit si nu se mai poate folosi, si fuge pana la o librarie ca sa ia un carton sa improvizeze ceva, "ca sa fie bine".

S-a oprit la o geanta

O intreb pe mesterita de posete de zicatoarea cu croitorul care nu are haine si pantofarul care nu are pantofi. Zice ca la ea se confirma, ca nu are decat o singura gentuta, si mi-o arata, ridicand-o de pe spatarul unui scaun. Spun ca asta nu pare sa fie facuta de ea. Asa e, a fost luata de fata ei, dar candva nu i-a mai placut asa ca... "Noroc ca am fata – mai mostenesc cate o bluza, cate un pantalon", rade doamna Natasa Popovici.

Clienti si preturi

Cele mai simpatice dintre cliente sunt niste babute care ii mai aduc la reparat cate o geanta de acum 20 - 30 de ani, obiecte de piele care au tinut mult, dar care mai necesita si niste mici interventii. Mesterita le spune "Poftiti, domnisoara", iar batranele sunt incantate si fug sa-i aduca o banana sau cate o inghetata pentru ca le-a placut cum au fost servite.

Unii dintre clienti vin cu ideile lor despre cum trebuie facuta o reparatie, dar mai totdeauna pleaca avand in cap ideile mesteritei. Cei mai multi ii spun ca are "maini de aur". Chiar cand eram acolo, una dintre cliente a adus o geanta la reparat spunand : "E veche, a mai fost la dumneavoastra la reparat, zona aia tine fara probleme, dar acum s-a desfacut pe partea cealalta". Si, pana sa notez in ca-teva cuvinte, in agenda, despre acest amanunt, geanta doamnei a si fost reparata! Cat despre tarife, ele sunt fixe, o schimbare de fermoar – 13 lei, pus un petec – 7,5 lei, un maner lung – 12 lei, maner scurt – 6 lei. "Manere" fiind tot ce se poate folosi la o poseta sau geanta pentru a fi sinuta in mana sau agatata pe umar.

Si acesta este un atelier unde unul dintre ultimii mesteri din oras sta fara sa aiba un ucenic. Sculele cu care lucreaza doamna Natasa Popovici, preducele si batatoarele care dau gauri in material si se folosesc pentru diverse alte operatii vor ramane sa someze, oricum nu se mai fac, ea le-a mostenit de la fostul ei mester, nu le va lasa nimanui. Ele arata ca si cum ar vrea sa mai infrunte un veac, fara probleme; unul dintre obiectele acestea de metal, cu nume ciudate, are un cap, o floare, care arata ca si cuiele care erau batute in Pomul breslelor, care se odihneste la muzeu. Probabil, muzeul este statia terminus pentru toate meseriile acestea care vor trage in curand, definitiv, pe dreapta.