Articol adaugat in 29 Noiembrie 2007 de catre Echipa eTimisoara.
Sursa : TIMPOLIS

Am umblat in cam toate localitatile timisene, de la comune la localitati pe care abia le localizeze pe harta, uitate parca si de autoritati, dar, parca, si de Dumnezeu... Dar niciunde nu am gasit case ridicate in spiritul locului, care sa aiba ceva al lor, sa le diferentieze pe cele din Banatul montan de cele din Banatul de campie. Exista un loc in Timisoara care are darul de a te transpune intr-o alta lume, demult uitata si niciodata cunoscuta de catre noi — Muzeul Satului Banatean. Casele din curtea acestuia sunt sigurule dovezi ale modului de viata al taranilor care au trait in aceasta parte de tara in urma cu 100, 200 de ani...

"Soba mare", pregatita pentru gosti

Casele — fie ca sunt din lemn ori din vaiuga, caramida de pamant des folosita la ridicarea multor case banatene — care azi pot fi admirate la Muzeul Satului au fost demolate din diferite zone ale judetului si reconstruite in Timisoara, respectandu-se, insa, cu strictete tehnicile locale.

In momentul in care pasesti in curtea Muzeului Satului, ai senzatia ca esti undeva la tara si, in orice moment, astepti ca dintr-una din case sa iasa gazda, imbracata traditional, si sa-si pofteasca gostii inauntru... Spiritul ospitalier al localnicilor, proverbial pentru romani, este demonstrat si de oranduirea camerelor, prima fiind cea de oaspeti, numita "soba curata" ori "soba mare" sau "soba buna". In general, aceasta camera este cel mai frumos mobilata si decorata, incaperea benefinciind de cele mai pretioase tesaturi in covoare, stergare si fete de masa ("masaie", cum sunt cunoscute in termen popular) pe care le are gospodina in casa.

Fiecare casa, fie ca este din zona Banatului de munte sau din cel de campie, este decorata cu obiecte, de la oalele de gatit, pana la uneltele pe care taranii le foloseau la lucratul pamantului.

Ca si arhitectura, unele case de la Muzeul Satului sunt cu prispa deschisa, aceasta intinzandu-se pe toata lungimea constructiei — si sunt in general specifice zonelor muntoase ale Banatului —, dar majoritatea au prispa partiala. La toate, insa, acoperisul este sprijinit pe stalpi din lemn frumos decorati prin cioplire si crestare, cu ornamente geometrice traditionale.

De departe, cea mai reprezentativa casa este cea de la Bata. Construita in cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, casuta are doua incaperi din lemn, iar interiorul este captusit cu vaiuga. Specialistii de la Muzeul Banatului spun ca aceasta este cea mai veche locuinta si, in acelasi timp, cea mai reprezentativa pentru muzeu. Acoperisul ii este din paie si numai pentru asamblarea lui a fost nevoie de doua saptamani. Acest tip de case, desi sunt frumoase si indeamna vizitaorii sa viseze la viata la tara, au, insa, un dezavantaj, spun reprezentantii Muzeului Banatului : o data la patru - cinci ani acoperisul trebuie sa le fie schimbat.

Muzeul Satului Banatean este singura institutie din tara cu profil etnografic care cuprinde si centrul civic al satului — Primarie, Biserica, scoala, Casa Nationala si birtul, adica, principalele constructii din orice comuna banateana. Iar Casa Nationala beneficiaza si de o scena in aer liber, unde cu multi ani in urma se incingeau horele satului.

Minoritatile nationale, prezente la Muzeul Satului

De la Muzeulul Satului Banatean nu lipsesc locuintele specifice minoritatilor nationale din Banat, prin intermediul lor fiind ilustrata identitatea culturala a fiecarei etnii. In prezent, este deschisa pentru public doar gospodaria maghiara din Babsa, o zona etnografica din apropierea Lugojului. Insa pentru ca alaturi de maghiari in Banat traiesc de secole si alte minoritati, in viitor se intentioneaza construirea unei gospodarii germane din primul val de colonizare tereziana, a unei case cehe, a uneia slovace, a unei gospodarii sarbesti su a uneia bulgaresti.

In 2002 a fost data in folosinta o casa cu doua incaperi, construita de Asociatia Fostilor Deportati in Baragan, pentru a ilustra tipul de constructii ridicate in Campia Baraganului de deportatii banateni, in cumplita vara 1951.