Articol adaugat in 05 Mai 2008 de catre Echipa eTimisoara.
Sursa : TIMPOLIS

Ioan Holender a intrat deja in istoria Operei din Viena ca fiind directorul cel mai longeviv : din 1992 conduce destinele acestei institutii de cultura de renume mondial. Timisoreanul Ioan Holender este una dintre cele mai rasunatoare personalitati ale vietii culturale vieneze, dar si simbolul romanului care si-a depasit conditia.

Este, in viziunea multora, omul carismatic care isi dezvaluie trairile la pas, pe Corso, in parcuri sau pe bicicleta-i legendara. Si acest interviu a fost realizat din mers, in timpul ultimei vizite pe care Ioan Holender a facut-o, zilele trecute, la Timisoara, cu ocazia prezentarii filmului documentar "Aripa destinului. Cu Ioan Holender de la Timisoara la Viena si inapoi", o productie TVR Timisoara, semnata de Vasile Bogdan.

"Latinitatea este identitatea mea"

- Sunteti cunoscut ca directorul cel mai longeviv al Operei de Stat din Viena : din 1992 pana in 2010, cand vi se va incheia ultimul mandat, ati fost in fruntea acestei institutii. Sunteti recunoscut pe strada, apreciat, atat in Austria cat si aici, acasa, la Timisoara. Ce face Ioan Holender cand se intoarce la locurile natale, cand nu este directorul uneia dintre cele mai apreciate opere din lume?

- In primul rand, merg prin locurile dragi mie, pe Corso, in Parcul Rozelor, pe la casele in care am trait. E un ritual indeplinit cu strictete, de fiecare data cand revin acasa.

- Burghez, evreu, roman? Care dintre acesti termeni, cu care ati fost etichetat, va descrie cel mai bine?

- Nu m-am considerat niciodata burghez. Eram fiul unei familii instarite, pur si simplu. Erau familii mult mai instarite decat a noastra, care avea o buna conditie prin detinerea unei fabrici de otet si marmelada. Ar fi fost greu sa faci din mine un fiu de taran. Dar, la vremea aceea, burghezii erau stigmatizati, asa ca ne-am adaptat cum am putut pentru a supravietui regimului.

Cat despre religie, nu sunt practicant. Insa, fiul meu, Liviu, mi-a facut o mare bucurie cand a decis, la 13 ani, cand e Bar Mitzvah, sa devina evreu, sa continue traditia, latura pe care eu nu am accentuat-o, dimpotriva. Cand eram copil, ma duceam duminica la intrarea in Catedrala, ca sa se creada ca ies de acolo. Am preferat intotdeauna compania romanilor. Am avut o simpatie pentru latinitate. Asta este identitatea mea.

- Evenimentele istorice ale Romaniei din perioada adolescentei si a primei dumneavoastra tinereti v-au trasat indubitabil destinul. Cum a fost episodul cu miscarea studenteasca de protest anti-comunist, din toamna lui 1956, de la Timisoara?

- M-am trezit implicat in toata manifestatia, intamplator. Eu nu facusem parte din comitetul care a pregatit actiunea. Eram in sala, gandindu-ma ca traiam ceva unic, era o atmosfera total diferita de ceea ce stiam ca se poate intampla intr-o sedinta de la Cantina Mecanicii. Se adunasera multi studenti... Ce a fost atunci generatiile de astazi nu au cum intelege. Unii dintre noi au luat cuvantul. Eu n-am spus mare lucru. Au fost si arestari, insa autoritatile nu vroiau sa ne transforme in eroi sau martiri. Am fost anchetati, interogati, unii dintre noi au fost exmatriculati. Mie mi s-a comunicat, in timpul sesiunii de examene din ianuarie, ca sunt exmatriculat din toate institutiile de invatamant superior din tara. Eram daramat complet. Nu mai aveam nicio perspectiva in tara, asa ca a trebuit sa plec.

"Am plecat ca sa supravietuiesc, nu sa fac cariera"

- La vremea respectiva, granitele Romaniei erau granitele lumii dumneavoastra, ati spus-o de multe ori. Cum s-a vazut de pe pamant austriac lumea din care tocmai fuseseti alungat?

- Daca nu ar fi fost sedinta respectiva, as fi terminat facultatea, as fi fost inginer. Nu as fi plecat din tara daca mi s-ar fi parut ca am un viitor aici. Eu am plecat de nevoie, nu de bunavoie. Am plecat ca sa supravietuiesc, nu sa fac cariera. Si, cand am plecat, am fost foarte nefericit. Imi amintesc ca tata plangea de fericire ca a scapat, iar eu am plans de nefericire.

- Totusi, Viena reprezinta unul din locurile cele mai reprezentative in istoria culturii europene.... Cum se imparte omul Ioan Holender intre Viena si Mica Viena, cunoscandu-le si iubindu-le, totusi, pe amandoua?

- Am emigrat la Viena, am urmat canto, am cantat la Opera, am fost proprietarul unei agentii de impresariat, apoi secretar general, concomitent la Opera de Stat si cea Populara, iar in prezent sunt director la Staatsopera von Wien. Am ajuns, asadar, la un grad de popularitate la care, cu toata modestia o spun, lor (austriecilor – n.r.) le e mai frica de mine decat mie de ei. La Viena sunt respectat, temut, dar neiubit. Pentru ca spun mereu lucrurile deschis. Sunt un autocrat, iar o institutie nu poate fi condusa decat asezand oamenii pe locurile pe care pot da randament, chiar daca, uneori, faptul supara. Daca pui oglinda in fata unui om si ii arati cum este, nu te poti astepta sa fii iubit. Totusi, a meritat sa imi parasesc tara, pentru ca am vazut locuri pe care nu le-as fi cunoscut daca ramaneam aici, inchis intre granite.

La Timisoara, e o reintoarcere acasa, o retraire a trecutului. Am impresia ca aici pot da ceva oamenilor, mai mult decat la Viena. Vin sa mai vad resturile vietii cufundate si sa traiesc in ea. Sunt intrebat daca as reveni definitiv aici. Chiar daca nu as avea obligatii fata de noul camin, cred ca m-as minti daca as spune ca doresc sa raman aici.

- Cand ati ajuns in Austria, dupa cum erati deja obisnuit de acasa, v-ati refugiat in Opera. De unde aceasta pasiune?

- Da, in vremea aceea imi imparteam timpul intre studii, spectacole, citit si fotbal. Am fost foarte sceptic in ceea ce priveste acomodarea mea la Viena. Nu-mi gaseam locul, nu-mi placea nimic. Opera a fost, intr-adevar, un refugiu izbavitor. Totul s-a nascut din admiratia fermecata pentru acesti oameni deosebiti. Actorii, artistii in primul rand. Acum, in toata lumea, opera este mai iubita ca niciodata. Pentru ca astazi curiozitatea, atractia pentru ceea ce se poate produce prin insusirile omenesti este un miracol, spectacolul real este foarte cautat. Nu sunetul, imaginea, ci spectacolul adevarat, pe viu, care produce o stare emotionala, de neegalat oricarei reproduceri. Opera este o arta care cuprinde toate artele, si toate trebuie sa corespunda pentru a da un spectacol reusit.

"Timisoara imi da mangaierea dupa care tanjesc"

- V-ati descris traseul vietii, de la Timisoara la Viena, intr-o carte autobiografica intitulata chiar "De la Timisoara la Viena", aparuta in 2001 in Austria si apoi, in 2005, in Romania. Ce v-a determinat sa asezati pe hartie trairile dumneavoastra, sa va expuneti trecutul, viata?

- La sfarsitul unui mandat, am fost solicitat sa scriu o biografie. N-am vrut sa fac o carte de dezvaluiri sau anecdote, cum obisnuiesc unele personaje publice. De la Timisoara la Viena s-a nascut din necesitatea de a ma elibera de trecut, oarecum, dar si pentru a le explica austriecilor cum era viata in Romania pe vremea cand am parasit tara. E descrierea vietii unui director de opera. Evident ca trebuia sa povestesc si despre ce am facut in Occident, din clipa cand am ajuns acolo. Poate, ar fi fost mai bine sa inchei cartea cu anul 1992, cand cancelarul m-a numit director general al celor doua Opere din Viena. Cu toate acestea, mi-am propus sa mai scriu o carte sau o rescriere a acesteia dintai, dar in care sa ma axez mai mult pe notiunile legate de Opera. Oricum, nu voi reusi sa schimb oamenii, felul lor de a gandi, trai. Imi doresc atat de mult din ei si nu-mi dau seama ca nu e posibil.

- Ati afirmat, la un moment dat, ca pierderile mari sunt suma pierderilor mici. Ce simtiti ca ati pierdut de-a lungul acestui traseu pe plan personal, independent de cariera? Ce detalii ati schimba pentru a da un alt curs vietii dumneavoastra?

- Nu regret nimic din viata mea. Stiu ca suferinta fizica te purifica. Nu caut tineretea, nu am acea tendinta faustica, dar sunt putin complexat de greutatea anilor. Am ajuns la o varsta la care nu mai vreau sa devin nimic, nu mai pot deveni altceva, nimeni nu poate sa-mi dea sau sa-mi ia ceva. Totusi, mi-a ramas o senzatie de neimplinire sufleteasca, de iubire neimpartasita. Se spune ca am o iubita aici, ca traiesc un amor si de aceea revin deseori la aceste locuri. Adevarul e ca Timisoara este iubirea mea ascunsa. Satisfactia pe care mi-o da, de fiecare data cand revin aici, este mangaierea dupa care tanjesc.

Ioan Holender, nascut la 18 iulie 1935, in Timisoara, unde a facut primele clase, dupa care si-a continuat vocatia tehnica, inceputa la Scoala Medie Tehnica de Energie Electrica.

A urmat cinci semestre la Facultatea de Electrotehnica, din cadrul Politehnicii. A fost exmatriculat, fiind implicat in evenimentele din 1956, din Timisoara, pe fondul miscarii social-politice din Ungaria.

A lucrat ca antrenor de tenis si, a facut figuratie la Opera.

In 1959, a emigrat la Viena si s-a inscris la Conservator. Dupa absolvire, cu vocea sa baritonala, a intrat in lumea operei, abordand un repertoriu care i-a adus succes. Renunta la cariera de cantaret, cand "un intelept ii spune ca este mai dotat intelectual, decat vocal".

A fost o vreme manager la o agenttie de impresariat.

In 1988, a fost numit secretar general la Wiener Staatsoper si la Volksoper, institutii la care, in 1992 a fost numit director.

Din 1996, renunta la directoratul de la Volksoper, ramanand numai la Staatsoper.

Activitatea sa de aproape patru decenii i-a atras numeroase distinctii din Austria si din alte tari, inclusiv, Romania.