Articol adaugat in 10 Octombrie 2008 de catre Echipa eTimisoara.
Sursa : ZDV

Cel mai frumos şi mai interesant lucru din Niţchidorf, unii spun că singurul, sunt, cu siguranţă, fântânile. Au fost săpate pe mijlocul drumurilor din sat şi sunt câte trei, patru sau chiar cinci pe o uliţă. Adânci de vreo treizeci de metri, uneori mai mult, sunt construite în modul cel mai trainic cu putinţă, aşa cum doar nemţii ştiau să facă. Funcţionează după un principiu al eficienţei caracteristic german: în timp ce roteşti binecunoscuta roată, o găleată coboară goală, iar alta se ridică plină. Fântâna, simbol al sufletului, al perpetuării...
În tot satul sunt 28 de asemenea fântâni, lor adăugându-li-se şi puţurile mai nou forate. Fântânile din Niţchidorf sunt toate la fel şi, pe vremuri, când aici locuiau doar nemţi, ele erau îngrijite de întreaga comunitate. Apa lor este potabilă şi acum. Unul dintre puţinii şvabi rămaşi aici, când l-am întrebat dacă sunt bine întreţinute fântânile, acum, după ce au plecat cei care le-au săpat, mi-a răspuns scurt: „Româneşte! Şi cu asta am zis totul...“

Hai să ne-nfrăţim!

Weilheim este un mic orăşel german din nordul Bavariei, care numără aproximativ 21.000 de locuitori. Are o istorie de aproximativ o mie de ani, fiind atestat pentru prima oară în anul 1010. Pare a fi o localitate liniştită, provincială şi cu puţine lucruri care sar în ochi. Este destul de greu de înţeles interesul acestei comunităţi în a se înfrăţi cu satul Niţchidorf. Cu un sat bănăţean care a luat fiinţă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin stabilirea aici a coloniştilor şvabi. Mai ales că „Satul lui Niţchi“ este acum locuit aproape în totalitate de români. La Niţchidorf mai sunt doar 11 persoane de etnie germană.
Totuşi, se pare că există şanse de înfrăţire între orăşelul plin de bunăstare din Germania şi comuna de lângă Buziaş. La sfârşitul săptămânii trecute, primarul Ioan Mascovescu a primit vizita unui reprezentant al Consiliului Oraşului Weilheim. S-a stabilit ca primarul din Niţchidorf să meargă în Germania, unde urmează a se discuta la modul serios despre această chestiune. Ioan Mascovescu vede în înfrăţire un sprijin pentru accesarea fondurilor structurale. „Vreau şi eu să ridic comuna asta. Nu vedeţi că peste tot în lume, dacă eşti la braţ cu altul mai puternic, altfel ţi se deschid uşile!?“
În comuna bănăţeană, de la sfârşitul lui septembrie şi până în 5 octombrie au fost doar oaspeţi din Germania. Primii au fost vechii locuitori din Niţchidorf, plecaţi în anii '80 din România şi veniţi într-o scurtă revedere a locurilor copilăriei lor. Acum două duminici, aproximativ o sută de foşti locuitori ai satului au participat la o slujbă, la biserica proaspăt renovată din fondurile pe care le-au trimis.
Săptămâna trecută a fost rândul celor de la AWO să vină (din nou) la Niţchidorf. Organizaţia de caritate AWO (Arbeiterwohlfahrt - Binefacerea muncitorilor) a fost reprezentată de preşedintele acesteia din Weilheim, respectiv Gerhard Trautinger, precum şi de Adi Renoth, Barbara Kreitmein şi fotograful Peter Evers. Aceştia au adus cu ei, şi le-au descărcat la şcoala din Niţchidorf, deja clasicele ajutoare. De asemenea, au fost selectate câteva familii din comună care prezintă caracteristicile unor cazuri sociale, acestea beneficiind de donaţii mai consistente din partea celor de la AWO.
Duminică, în Satul lui Niţchi, a fost un spectacol de despărţire, la care au participat Ansamblul „Izvoraşul“ din Buziaş şi dansatoare din comună.

AWO şi proiecte româneşti

„Binefacerea muncitorilor“ este prezentă de cinci ani la Niţchidorf. Cu sprijinul acesteia a fost modernizată şi adusă la standarde de civilizaţie grădiniţa din comună. AWO s-a implicat şi în derularea unui program similar celui oferit de guvernul român, şi anume „cornul şi laptele“. Din banii daţi de AWO şi de către nemţii plecaţi de aici, la grădiniţa şi şcoala din Niţchidorf se oferea copiiilor câte un sandvici. Diferenţa dintre cele două programe este aceea că iniţiativa germană a devansat-o pe cea a guvernanţilor noştri, ea funcţionând vreme de trei ani, iar ultimul în paralel cu „cornul şi laptele“. Apoi, cuiva i s-a părut că micuţii din Niţchidorf vor deveni obezi dacă mănâncă şi sandvişuri şi cornuri, apoi mai beau şi lapte. Ca urmare, acţiunea nemţilor a fost interzisă de către autorităţile sanitare.
La Niţchidorf se urmăreşte înfiinţarea unui cămin de bătrâni. Primarul Ioan Mascovescu ne-a informat că personalul care va deservi aşezământul va fi constituit exclusiv din oameni ai comunei, care se vor instrui în acest scop în Germania. Până una alta, conducerea Primăriei se află în plin proces de obţinere a avizelor pentru proiecte ce se vor implementa în cadrul Programului Naţional de Dezvoltare Rurală. Primarul Mascovescu ne-a declarat că acum se lucrează la obţinerea avizelor pentru asfaltarea străzilor din comună, canalizarea localităţii şi dotarea căminului cultural cu mobilier.

Satul lui Niţchi

Niţchidorf a fost un sat locuit exclusiv de nemţi. Chiar dacă în Evul Mediu aici se găsea o aşezare cunoscută sub numele de Kutus, ea nu are nicio legătură cu actuala localitate. Între 1784 şi 1786, sub împăratul Iosif al II-lea, aici au sosit cam 200 de colonişti care s-au stabilit în locul satului dispărut sub stăpânirea turcească. A primit numele după contele Cristofor Niczcky, personaj important în colonizarea şvabilor în Banat. Cea mai mare dezvoltare a aşezării s-a simţit după darea în funcţiune a căii ferate dintre Lugoj şi Vârşeţ, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea.
În anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, nemţii din Niţchidorf încep să părăsească satul, prin metode mai mult sau mai puţin oficiale. Însă, adevăratul exod începe în anii 80, când statul român a recurs la aşa-zisa vânzare de etnici germani. Preţul încasat pentru fiecare neamţ ce dorea să emigreze a fost de 8.000 de mărci.

Ioşca dricarul

Pe când a împlinit 18 ani, demult, de atunci au trecut 60, Iosef Kradi a primit în dar un bici. La acest dar, căpătat de la tatăl său, Ioşca ţine foarte mult. Poate nu atât pentru că vrea să-l păstreze cât mai mulţi ani, fiind un lucru nemţesc va ţine fără îndoială, ci pentru că biciul, aşa cum este el făcut, îi dă o anumită prestanţă atunci când se află pe capra dricului. Da, Ioşca este cel ce duce morţii la cimitir! Iar, pentru treaba asta, ia câte trei sute de mii de lei. Să recunoaştem, un ultim drum nu foarte scump...
Visul lui Ioşca este să-şi mai cumpere un cal. „La ce vă mai trebuie unul? l-am întrebat“ Iar el mi-a povestit, vorbind serios, că vrea să-şi lucreze el petecele de pământ pe care le are. Nu de alta, dar în Niţchidorf nu prea mai sunt oameni serioşi. Una zic şi alta fac, de aia e mai bine să are singur. Doar pentru el. Şi, dacă mai poate şi mai este vreme, va face şi la alţii.
Ioşca îşi aduce aminte de vremurile tulburi de prin anii 60. „Atunci, nu o fost aici decât nemţi, nici unguri, şi nici români. Dar au venit machidoni, ţigani sau ce-or fi fost. Apăi ăştia, nu numai că au încercat, dar au şi furat. Noi, nemţii, n-am suportat asta. Noi aveam regulile noastre, nu cu furatul! Ştiu că aici, la două case în vecini, l-au prins pe unul la furat şi atâta l-au bătut până a murit. Eh, din cauza asta, cei doi care l-au bătut au trebuit să fugă din ţară. S-au dus la Germania... Asta o fost prin 65-66, dar eu nu ştiu dacă acuma n-or fi şi ei morţi...“
Lui Kradi nu-i mai arde de plecat prin străinătate, e prea în vârstă pentru asta. „Ce nu mi-o plăcut aici, dar a trecut, a fost că ne batjocureau românii, ne ziceau hitlerişti. Dar eu n-am fost, ba din contră. Eu şi alţi tineri de seama mea ne-am ascuns prin păduri, ne era frică să nu vină SS-iştii să ne ia. Aşa am pribegit până o trecut războiul...“

Hai la Banat, că-i bine!

Vasile Burlă are 86 de ani. A venit de la Rădăuţi, din Bucovina, demult, când avea 49 de ani. La vârsta pe care o avea atunci, puţini mai cutezau să-şi ia lumea în cap şi să plece. El a fost nevoit. Nu mai avea unde să lucreze şi să câştige bani pentru a-şi ţine familia. Lucra cu caii, la pădure, dar s-au băgat utilaje şi le-au luat pâinea de la gură.
„Ştiţi cum e? La noi erau iernile lungi. Eu am venit aici pe 14 ianuarie, în 1971, parcă şi acum ţin minte. Şi când i-am văzut pe ăştia că lucrează în grădină la cămaşă, mi-am zis, de ce să stau eu cu cojoacele pe mine, în frigul acela din Bucovina? Aici e bine! Şi am mai stat aşa, vreun an, apoi mi-am adus şi femeia cu cei patru copii. Am lucrat multă vreme în construcţii la Timişoara. Aici, la Niţchidorf, am primit casa asta de lângă noi, asta care o vezi. Dar, era din văiugă. Aşa că, imediat după revoluţie, am cumpărat casa astalaltă, care e aproape toată din cărămidă. Scump! Mai mult de 12 milioane! Dar am luat bani şi din altă parte şi m-am scăpat de datorii...“
La Moş Vasile şi femeia lui, Saveta, din când în când, mai vin nemţi care au plecat dincolo. Se uită la casă. El îi cheamă înăuntru şi le dă struguri. Are vie. Pe lângă cea care a găsit-o aici, a mai pus şi el. Nemţilor le place. Gustă boabele şi povestesc. Apoi, pleacă înapoi...