Articol adaugat in 26 Iunie 2008 de catre Echipa eTimisoara.
Sursa : TIMPOLIS

Altfel discuti cand stii omul! L-ai mai vazut, l-ai mai descusut, va aduceti impreuna aminte, vedeti ce e nou, cam ce s-a facut de atunci. Asa ca, discutand cu Gavril Fodor, cunoscutul acordor de piane al Timisoarei si al unei bune bucati de tara de pe langa noi, incep abrupt, de parca n-ar fi trecut opt ani de la ultima noastra intalnire.

Nu-mi da pace ideea de a face o statistica a jivinelor gasite de acordor in piane, orgi si alte chestii cu clape, de-a lungul timpului. Si asta pentru ca tin minte ca, data trecuta, vorbiseram doar despre soarecii din acordeoane. Asa ca lasam introducerea si deschidem capitolul misunatoarelor iubitoare de instrumente muzicale.

Stiti ce face un soarec in pian? Domnul Fodor stie.

Zice domnul Fodor : "Un pian este un sediu bun pentru soareci, pentru ca instrumentul contine o multime de textile. Cuibul se face deseori sub taste". Imi da cu zecimale. Intreb : "Si nu-i zuruie la cap?" Acordorul spune : "Ei, se obisnuiesc ei. Poate, sunt si de-aia mai muzicali". Zambesc : "Da, am vazut si eu in cateva episoade cu Tom si Jerry". Nu e de acord : "Alea sunt desene animate, dar ce va spun eu e natura pura. Am gasit si pui mici de soarece, care fusesera prinsi sub clape si adusi la stadiul de foita".

Il intreb pe domnul Fodor daca nu s-a dat vreunul din soarecii astia "de piane" si la mana lui. Neaga : "Pai, se refugiaza. Candva am fost chemat la Scoala Populara de Arta, pentru ca isi facusera niste soareci locuinta intr-un pian". Intervin rapid : "Si ce-ati facut, le-ati cantat Wagner?" Imi raspunde : "Nu, am deschis capacul, in timp ce un domn care era chemat sa fie model acolo, pentru desen, luase o coada de matura si... ce tocatura a facut..."

Asta e... Parca nu pianele sunt cuibul clasic al soarecelui... Pentru un om care e obisnuit cu instrumentele cu claviatura (pian, pianina, orga, armoniu, acordeon si cate un clavecin si o celesta pe langa ele), face parte din firescul meseriei sa mai dea si de cate un soarece, o molie sau de cariul de lemn pe "campul de lupta". Sa vedem daca la asta se reduce fauna.

Il piscalesc si mai mult pe domnul Fodor. Plusez. Lilieci a gasit? Isi aduce aminte. A gasit. In orgi. Dragut. Il intreb cum stateau, asa? (Si fac semnul de "cu capul in jos", cu ajutorul mainii. Imi aduc aminte de un banc care spune ca un liliac care a lesinat e ala care sta in sus "pe craca". Oare astia din orga erau niste lilieci lesinati sau normali?) Imi zice ca stateau in jos, ca se prinsesera cu gherutele de ceva lemnarie care era prin orga, ceva intarituri ale peretilor. Si ca a mai gasit si niste pui morti de bufnita. Si coji de oua...

Totul a pornit de la pianul de acasa

Domnul Fodor a pornit de la acordeoane, ca era la moda. Luand in calcul faptul ca are 77 de ani, a prins moda svabimii banatene, cand iesirea undeva sau chiar serile din casa cereau putintica muzica, iar ea venea deseori de la acordeon. "Inainte, parintele nu era dusmanul copilului sau sau na, nu stia copilul asta", spune, hatru, argumentand felul in care a ajuns la Conservator, in timpul liber, in paralel cu toate clasele de liceu, pe timpul cand Conservatorul era ca un fel de scoala populara de arta, cum aflu. Mergea acolo de doua-trei ori pe saptamana, sa invete pianul, daca tot avea un instrument in casa, la povata parintilor sai.

Mama lui avusese inca doua surori si un frate si toti cantau la pian asa ca si actualul acordor, impreuna cu cele doua surori ale lui, au invatat acest instrument.

Pe cand era la liceu, a venit o reforma a invatamantului si scoala lui s-a transformat in Scoala medie de energie electrica si, cum mama domnului Fodor nu voia sa isi vada baiatul baletand pe stalpi de inalta tensiune, tanarul a ajuns la seral si s-a angajat la o firma de reparatii de instrumente muzicale, numita Anton Braun. A mers acolo pentru a putea sa urmeze cursuri la seral, dar, in timp, a ajuns sa ii si placa meseria. Imi spune ca din copilarie era bibilitor, avea "aplicatiune" pentru migaleala.

A venit momentul cand micile afaceri au fost inghitite de fabrici si au ajuns sub cupola gaurita a statului... Firma unde lucra domnul Fodor a fost luata de Guban si a inceput sa produca saxofoane. El a plecat in armata si, la intoarcere, a gasit Cooperativa Incaltamintea, care producea... acordeoane. Si s-a angajat la ei. Nu prea inteleg ce are un producator de incaltaminte cu acordeoanele, dar domnul Fodor spune ca are, pentru ca burdufurile de la acordeoanele au coltul etansat cu piele. Ii replic ca si dinozaurul era etansat cu piele si de aia nu cred ca il producea vreo cooperativa din domeniu. Rade, dar spune ca asta era situatia. Apoi a trecut la acordat piane.

Pazea, pianistul!

De mai bine de 50 de ani, Gavril Fodor acordeaza pianele zonei. Il intreb pe acordor daca pianul e ca un pat de hotel, in care o noapte de dragoste lasa mai multe avarii ce trebuie indreptate. Se pare ca asa e. Aflu ca dupa unii pianisti este serios de lucrat, ca pianul trebuie reacordat dupa spectacol si, uneori, chiar in pauza spectacolului, ceea ce domnului Fodor nu ii place sa faca, pentru ca in pauze nu este liniste.

Emotia unor pianisti lasa pete de sudoare pe clape, iar un Mozart nu va solicita pianul tot asa ca si un Sostakovici. Domnul Fodor imi spune ca, la un Stravinsky, il privea pe pianist cum, la fiecare atac al clapelor, reusea sa zguduie masiv picioarele pianului. Dar acordorul trebuie sa aiba rabdare, nu? Il intreb daca injura la meciurile de fotbal. Imi spune ca injura. "Sa stiti ca, pe masura ce imbatranesc, injur, la treaba, nu la meciuri. Si parca atunci merge treaba mai bine".

Dupa acordatul pianelor de sub cupola celor cu incaltamintea, a ajuns ca acordor la Opera Romana, care includea pe atunci, in 1979, si Filarmonica. Domnul Fodor pastorea oficial o "turma" de aproximativ 20 de piane si, desigur, se ocupa si de cele la care il clemau oamenii din oras, si din zona. A avut treaba serioasa de facut, in timp, chiar si la Craiova. Apoi s-a pensionat, dar a mentinut colaborarea cu institutiile pe care "le acordase" pana atunci. Doar de doi ani a luat-o putin mai incet, din cauza unor probleme de sanatate.

Viitorul inca suna bine

Il intreb daca au existat motive care sa il faca sa refuze anumite instrumente sau anumiti clienti. Imi spune : "Am avut totdeauna pasarica asta ca, daca apeleaza cineva la mine, atunci trebuie sa merg". Discutam despre inexistenta unei scoli de acordori. Exista piane, dar nu exista scoli de genul acesta. Dar domnul Fodor afirma ca a format cativa oameni care se pricep in domeniu, toti trei din Timisoara, profesori de muzica, si asa meseria inca nu va muri. Inca o vreme.

Imi lauda pianele de pe scena Filarmonicii "Banatul", institutie unde ne-am si intalnit pentru acest interviu. Imi arata cateva miscari si cateva scule care sunt folosite la acordaj, timp in care iau cateva cadre, iar angajatii institutiei trec pe langa noi si il saluta cu respect pe "tata pianelor din oras". Unii isi mai programeaza cate o vizita a acordorului, pentru a le vedea instrumentele, altii ii transmit salutari de la pianele pe care le au acasa si "sunt bine". Deh, dupa ce lasi o viata de om in instrumentele unei institutii, e normal ca aceia care le manuiesc sa te repereze cand le calci pragul, chiar si pentru o scurta vizita, si sa vina sa te salute!

"Galagia exista"

Domnul Fodor imi spune ca exista cam 300 de piane si pianine in Timisoara. Ca sunt unele zone unde tot a treia casa are cate un pian. Si ca familiile care le au nu sunt neaparat ale unor oameni avuti. Ca neoprotestantii acorda foarte mult interes educarii copiilor si ca, probabil, la ei se face mai multa muzica la biserici, pentru ca vor sa isi deprinda copiii cu instrumentele. Ca nu mai exista traditia fetei care, inainte de maritis, trebuie sa aiba dota si sa stie sa cante la pian... "Acum apesi pe buton, la telefon, si ai «muzica». Galagia exista". Desigur, nu ii plac manelele, dar spune ca acestea vor trece, ca orice moda. Il intreb daca ii iubeste pe pianisti, daca ii uraste. Imi zice ca ii iubeste pe cei care stiu sa ii spuna ce nu le place la un pian. Ca la el ar trebui sa nu fie ca la veterinar, ca aduci cainele si animalul nu poate vorbi despre suferinta lui, ca pianistul trebuie sa ajute acordorul si nu doar sa ridice o spranceana sau sa dea din cap, a neplacere.

Suntem inainte de plecare, mai vorbim putin de cunoscutii comuni, de Timisoara de demult, de muzicieni ai orasului. Iesim in strada, in marea forfota de sunete de afara. In sala mare a Filarmonicii "Banatul" va incepe, in cateva minute, un concert. E inchiderea stagiunii. Ma intreb, odata ajunsi in mierea topita a strazii, in mirosul de tei si in toate claxoanele grabei noastre, cum vede cel mai cunoscut acordor din jumatate de tara orasul? Ca pe o suma de piane? Ca pe o suma de claxoane atasate la patru roti? Ca pe o suma de oameni care cauta un sunet pus langa altul, in consonante placute urechii? Parca mai degraba raspunsul ar sta in preajma ultimei varinate pe care am formulat-o. Dar nu il intreb cu glas tare pe domnul Fodor : sa fie, poate, prima intrebare pentru materialul de peste zece ani, daca o fi sa ne mai intalnim!